Recunoştinţă
Dumnezeu a întins mâna să facem cunoştinţă
Un gest banal, cum se salută doi prieteni vechi
Atât cât să mi se umple inima de credinţă
Şi să ne simţim sufletele, bucuroase, perechi.
Umbra lumii acesteia m a făcut să L uit deseori,
Nelinişti amare zdrobeau amintirile clădite
Cu atâta răbdare de bunii îngeri ziditori,
Că pătrundeam secundele tristeţii tot mai mărite.
Toamnă după toamnă socoteam în gând destrămarea
Braţe de ramuri pustii mă îmbrăţişau fără tril,
Vuietul vremii adâncea tot mai mult disperarea
Tânjeam, ca un păcătos, după razele din april.
Şi când umerii pământului coborau gârboviţi
De atâta rod binecuvântat de chiar Tatăl ploii
Ochii mei trişti şi, de prea necaz, parcă obosiţi
S au bucurat ca un mile rătăcit la vederea oii.
Am înţeles că Dumnezeu nu plecase niciunde
(Pentru a desluşi iubirea nu trebuie ştiinţă)
Adevărul despre El vreau cu toţi a l pătrunde:
An de an vine blând să ne ceară re cunoştinţă!
